Sărbătorind agonia

Sărbătoreşti dragostea atunci când eşti capabil de a iubi în fiecare zi. Sărbătoreşti mama când ai una, lângă tine.

Limba maternă ar trebui sărbătorită atunci când se depăşeşte un anumit prag al analfabetismului. Când nu ştii să scrii şi să citeşti în limba maternă, iar vocabularul ţi-e limitat la câteva cuvinte uzuale bâlbâite, nu văd motiv de sărbătoare, ci doar de ruşine a unei întregi comunităţi, şi muncă. 

Pentru a depăşi situaţia în care ne aflăm ne trebuiesc profesori bine pregătiţi şi remuneraţi, materiale didactice foarte bine gândite, o programă de predare inteligentă şi copii motivaţi să înveţe.

Când nu ai niciuna din acestea, nu poţi spera vreodată să sărbătoreşti o limbă maternă vie, ci doar o limbă aflată în agonie.

Dacă ai o generaţie care îşi cunoaşte limba (tătară), cu siguranţă vei avea o generaţie viitoare de Tătari curioasă de rădăcini şi mândră în cunoştinţă de cauză, cu o conştiinţă a identităţii tătare. Aşa cum era pe vremuri, când toţi îşi cunoşteau limba, ca fiind tătară, şi ştiau că sunt tătari, nu altceva.

Altfel, minţindu-ne singuri că lucrurile stau bine, ne furăm singuri căciula, iar anii trec, şi noi ne ducem, ireversibili.