Festival 2012

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL AL PORTULUI, DANSULUI ŞI CÂNTECULUI POPULAR TURCO-TĂTAR EDIŢIA A XVIII-A  se ține anul acesta în zilele de 7 și 8 septembrie la Teatrul de Vara Soveja din Constanța.

afișul festivalului

Spectacol

 

 O aproximativa reeditare a spectacolului de anul trecut sustinut de artisti tatari din Crimeea. Anul trecut nu ati stiut... acum stiti, deci mergeti :)

afișul spectacolului


 

 

Dilaver Osmanov - One Man Show

Dilaver Osmanov & ansamblul Maqam (Crimeea)/tatar-tatarman.blogspot.com



Una din poeziile recitate de Riza Yusuf:

Arzu Bilalova - dansatoare

Bătăliile de la Liegnitz și Mohi

Bătălia de la Liegnitz

În 9 aprilie 1241, la Liegnitz (Legnica de azi, în Polonia), a avut loc o importantă bătălie între mongolo-tătarii care invadaseră Europa dinspre răsărit şi armata unei puternice coaliţii polono-germană, bătălie soldată cu victoria asiaticilor. În 11 aprilie 1241, armata lui Subotai a distrus oştirea Ungariei la Mohi, pe râul Sajo.

După cucerirea împărăţiei Kin, Ogodai a hotărât invazia Europei, cunoscută sub numele de marea invazie tătară din 1241. În 1235, un Kurultai, care le-a depăşit pe celelalte prin amploarea lui, hotărî recrutarea unei armate de aproape un milion de oameni, care să fie împărţită şi trimisă în cele patru puncte cardinale, pentru a cuceri întreaga lume. O armată trebuia să meargă împotriva Chinei de sud, o a doua, împotriva Coreei, o a treia, prin Caşmir, urma să cucerească India, iar cea de-a patra, sub comanda lui Batu-han, trebuia să cucerească Europa. Subotai, care cunoştea o parte a Rusiei, îl însoţea pe Batu-han, comandantul armatei mongole de invazie a Europei. Soarta Europei era deci hotărâtă: ea avea să devină o provincie a imperiului tătar.

Strategul mongol, Subotai, a comandat asaltul asupra Rusiei, lucru care i-a adus pe mongolo-tătari în Europa. E posibil ca scopul principal al atacului din 1241 să fi fost pedepsirea lui Bela al IV-lea al Ungariei, care oferise adăpost triburilor cumane învinse anterior de mongolo-tătari la Kalka, în sudul Rusiei de azi; cu siguranţă, Ungaria era ţinta lor principală.

În urma mai multor misiuni de cercetare, mongolii au tras concluzia că nici o putere nu le va opune rezistenţă, deoarece Europa era dominată de un conflict înverşunat între împăratul romano-german, Frederik al II-lea şi Papalitate (aşa-numita „luptă pentru învestitură”). Totuşi, intenţia mongolilor de a înainta înspre vest este bine-cunoscută din 1240, lucru care i-a unit pe Bela al IV-lea al Ungariei, Venceslas de Boemia, liderii de neîmpăcat al celor patru principate în care se împărţise Polonia, şi alte puteri europene mai mici. O asemenea coaliţie de forţe avea toate şansele să oprească atacul mongolilor. Subotai avea o armată de 150.000 de războinici, dar a trimis spre Polonia doar 30.000 sub comanda lui Baidar şi Kadan, în vreme ce forţa principală mongolă a atacat Ungaria. Ducele Henric al II-lea de Silezia, cel mai important principe polonez, a adunat o armată de 20.000 de oameni, compusă din recruţi ai altor principi polonezi, voluntari între care se distingeau minerii bavarezi din Silezia, câţiva cavaleri ospitalieri şi templieri şi o admirabilă forţă pusă la dispoziţie de Ordinul Cavalerilor Teutoni, care vedeau în mongoli o ameninaţre a poziţiei lor în zona Mării Baltice. Toate aceste trupe s-au strâns la Liegnitz, în Polonia de azi, şi au aşteptat sprijinul lui Venceslav. Baidar şi-a croit drum prin Polonia, devastând totul în urma lui, a ademenit şi a masacrat garnizoana din Cracovia, apoi a pornit înspre Breslau, unde i s-a alăturat lui Kadan.

Henric de Silezia aştepta o armată de 50.000 de oameni din Boemia, dar pe măsură ce mongolii se apropiau, acesta a ales să înceapă lupta, neştiind că Vencilas era doar la o zi distanţă. Relatările în ceea ce priveşte această bătălie sunt confuze. Se pare că Henric şi-a împărţit armata în patru divizii: minerii bavarezi, însoţiţi de trupe alcătuite din ţărani; forţele principatului polonez Oppeln, cavalerii teutoni şi trupele sale care, împreună cu mercenarii, numărau 10.000 de oameni.

Se pare că atacul mongol i-a luat prin surprindere, semănând panică în rândurile silezienilor şi atrăgând trupele aliate într-o ambuscadă. Ducele Henric, văzând ceea ce crezuse că va fi o armată mică, şi-a trimis cavaleria înspre centrul trupelor inamice, însă flancurile mongole abia acum se iveau, atacându-i pe cavaleri din toate părţile şi separându-i de restul armatei. Sursele spun că mongolii au folosit fumul pentru a-i deruta pe războinicii europeni, fapt ce poate fi adevărat, de vreme ce mongolii ştiau de praful de puşcă încă din China.
Ducele Henric a fost ucis şi cea mai mare parte a armatei sale a fost masacrată. Mongolii le-au tăiat urechile învinşilor pentru a avea numărul exact al morţilor şi se spune că, după Leignitz, aceştia au trimis acasă saci întregi de dovezi însângerate.


În bătălia de la Leignitz, forţele europenilor s-au cifrat la aproximativ 20.000 de luptători (polonezi, germani şi puţini francezi), comandantul militar al acestei coaliţii fiind Henric al II-lea, conte de Silezia, în vreme ce mongolii au avut 30.000 de călăreţi, excepţionali arcaşi, conduşi de Baidar şi Kadan. Pierderile europenilor au fost de ordinul miilor, în vreme ce numărul mongolilor căzuţi în bătălie a rămas necunoscut. Cavaleria grea a constituit cel mai important element al unei armate occidentale. Mult mai bine echipate decât armata mongolă, trupele europene aveau mai puţini luptători, iar slaba lor disciplină le-a adus înfrângerea.

Traversarea Poloniei a fost o diversiune care a depăşit toate aşteptările. În 11 aprilie 1241, armata lui Subotai a distrus oştirea Ungariei la Mohi, pe râul Sajo.

Invazia Ungariei de către mongoli a implicat convergenţa a patru armate armate. Cea dintâi, sub comanda lui Baidar a atacat prin Polonia şi a învins armata ducelui Sileziei Henry al II-lea cel Pios la Legnica. O a doua armată, comandată de Guyuk, a atacat Transilvania, unde a învins armata voievodului. Oastea principală, condusă de Batu-han a intrat în Ungaria prin trecătoarea nordcarpatică fortificată Verecke, unde a zdrobit forţe aflate sub comanda Palatinului regatului. În fine, o a patra coloană, sub ordinele experimentatului general Subotai a trecut prin trecătoarea Mehadiei, pe la Orşova şi prin regiunea Timişoarei.


Bătălia de la Mohi

În condiţiile acestea, Bela al IV-lea a început să îşi ridice oastea, inclusiv pe recenţii săi supuşi cumani, în oraşul Pesta. I s-a alăturat ducele Austriei şi Styriei, Frederic al II-lea Babenberg. Pregătirile au fost însă perturbate de izbucnirea conflictului între cumani şi unguri şi uciderea hanului cumanilor, Kuthen, aflat oficial sub protecţie regală. Unele surse îl implică în evenimente pe ducele Frederic, deşi nu exista vreo certitudine cu privire la rolul său. Cert este că, simţindu-se trădaţi, cumanii au părăsit Ungaria spre sud, jefuind satele prin care treceau.
Regele Ungariei nu a reuşit o mobilizare completă. Unele contingente maghiare au fost interceptate de mongoli şi distruse înainte de a face joncţiunea cu armata principală de la Pesta, iar altele s-au ciocnit de cumani. Au existat şi feudali care au refuzat să participe la campanie. Exista o impresie generală în rândul nobilimii că pericolul mongol nu era semnificativ şi că dezertarea cumanilor constituia un detaliu neglijabil. Avangarda mongolă a ajuns la Pesta la 12 martie, jefuind împrejurimile. Regele Bela a hotărât să evite o confruntare prematură, dar ducele Frederic a atacat şi distrus un contingent mongol minor, după care s-a şi întors în Austria. Arhiepiscopul de Kalocsa, Ugrin Csák, a încercat o operaţiune similară, dar a fost ademenit într-o mlaştină, în care cavaleria sa grea s-a împotmolit. Înaltul prelat abia a scăpat cu viaţă.
Când armata regală s-a pus în sfârşit în mişcare, mongolii au evitat lupta directă, recurgând la tactici de hărţuire şi retrăgându-se. După o săptămână, ungurii s-au oprit pe malul râului Sajó, care era ieşit din matcă. Regele a ordonat ridicarea unei tabere fortificate, înconjurată de căruţe. Ungurii nu ştiau însă că grosul armatei mongole, între 20.000 şi 30.000 de oameni, spre deosebire de numai 15.000 cât număra armata maghiară, se găseau extrem de aproape, pe celălalt mal al râului. Profitând de terenul împădurit şi camuflându-şi cu vegetaţie tabăra, mongolii au reuşit să îşi ascundă poziţia.
Ungurii au fost însă alertaţi de un rob rutean, scăpat din tabăra mongolă de iminenţa unui atac mongol în cursul nopţii.
Ungurii au rămas neîncrezători în eventualitatea unui atac masiv, dar fratele mezin al regelui, prinţul Kálmán, duce al Slavoniei, împreună cu arhiepiscopul Ugrin Csák şi Maestrul templierilor au părăsit totuşi tabăra pentru a păzi podul. Surprinzându-i pe mongoli chiar în timpul traversării, ungurii au atacat cu succes, provocând pierderi numeroase războinicilor lui Batu şi împiedicându-le înaintarea. În special arbaletierii s-au dovedit extrem de eficienţi. Lăsând podul apărat, comandanţii maghiari s-au întors în tabără spre orele 2 ale dimineţii.

Surprinşi de succesul europenilor, mongolii şi-au adaptat tactica. Seiban a plecat spre nord cu un detaşament pentru a trece râul printr-un vad. Subotai s-a deplasat spre sud cu inginerii săi pentru construirea unui pod improvizat. De îndată ce s-a crăpat de ziuă, Batu a ordonat utilizarea maşinilor de război, de talie mare şi foarte avansate pentru perioada respectivă, pentru dispersarea arbaletierilor. Apărarea maghiară a cedat odată cu atacul trupelor lui Seiban dinspre nord.
În ciuda curajului cavalerilor unguri şi a unui contraatac ce a făcut multe victime printre mongoli, soarta creştinilor era hotărâtă, oamenii lui Subutai care terminaseră de construit podul de campanie închizând cleştele. Dezastrul a fost de amploare, tabăra prea strânsă fiind uşor înconjurată şi supusă tirului cu săgeţi aprinse. Frânghiile corturilor mult prea apropiate au îngreunat retragerea şi au contribuit la numărul mare de victime. Deşi Batu a ales într-o primă fază să le permită ungurilor să fugă, la insistenţa lui Subotai, a ordonat urmărirea învinşilor. Arcaşii călări mongoli au ucis astfel o mare parte din fugari.
Arhepiscopul Ugrin a fost omorât, iar Kálmán urma să moară din cauza rănilor. Regele Béla, în schimb, a reuşit să scape cu viaţă.

Europa s-a temut de alte dezastre, însă, spre surprinderea tuturor, mongolii s-au întors acasă în 1242. Se pare că acest lucru s-a datorat morţii marelui han Ogodai, care a precipitat lupta pentru succesiune la Karakorum. Totuşi, mongolii nu au renunţat la stăpânirea Rusiei. S-ar putea ca retragerea lor să fi fost rezultatul pierderilor avute în urma numeroaselor războaie purtate la distanţă de casă, terminarea proviziilor pentru cai, dar şi faptul că au reuşit să-l învingă pe Bela al IV-lea al Ungariei.Mongolii nu s-au mai întors, devenind din ce în ce mai interesaţi de cucerirea Chinei şi de asaltul asupra musulmanilor din Orientul Mijlociu. Pentru a fi ajutaţi în iniţiativa lor, au deschis negocieri diplomatice cu Europa creştină, situaţie care ar fi putut să-i facă să se răzgândească în ceea ce priveşte un nou atac.

Liegnitz a fost o mare diversiune. Scopul lui Subotai a fost să invadeze Ungaria, iar sarcina lui Baidar şi a lui Kadan era să devasteze Polonia. Prezenţa lui Henric de Silezia la Liegnitz şi mişcările boemienilor pentru susţinerea lui stau drept mărturie a succesului acestei manevre de diversiune, fiindcă la doar două zile după Liegnitz, pe 11 aprilie, Subotai i-a înfrânt pe unguri la Mohi.

Treptat, Europa a recunoscut că mongolii ofereau şi oportunităţi şi teroare, însă nu a fost de acord cu o alianţă împotriva islamului; pacea pe care marii hani au impus-o în Asia Centrală a atras comercianţi ca Marco Polo, care au răspândit elemente ale civilizaţiei europene în lume. O parte a mongolilor a rămas în sudul Rusiei europene, în nordul Mării Negre, formând aşa-numitul „Hanat al Hoardei de Aur”. Până în secolul al XVIII-lea, acesta a reprezentat un pericol constant pentru popoarele Europei de Est şi Centrale.

O exagerare europeană: „festinul pentru sălbatici” :
„Nu există infamie mai mare decât cruzimea şi viclenia acestor oameni... Şeful tătar, cu invitaţii săi la cină şi alţi canibali, s-au înfruptat din trupurile acestora (ale inamicilor) de parcă ar fi fost pâine, şi nu au lăsat decât oasele pentru vulturi... cele mai frumoase (femei) nu erau mâncate, ci sufocatel de gloate de siluitori în ciuda plânsetelor şi lamentărilor lor. Virginele erau siluite până mureau de epuizare; apoi li se tăiau sânii ca delicatese pentru căpeteniile lor, iar trupurile lor constituiau un adevărat festin pentru sălbatici.” - Matthew Paris, Despre mongoli, Istoria engleză.

sursa: gazetademaramures.ro

Bătălia de la Râul Kalka

Bătălia de la Râul Kalka a avut loc la 31 mai 1223, între Imperiul Mongolo-Tătar, în frunte cu Jebe și Subutai, și Rusia Kieveană, Galiția-Volînia, și alte câteva principate slave răsăritene aliate cu cumanii, toate conduse de Mstislav cel Viteaz și de Mstislav al III-lea al Kievului. Bătălia s-a dat pe malurile râului Kalka (din regiunea Donețk din Ucraina de astăzi) și s-a sfârșit cu victoria mongolilor.

În 1219, ca răspuns pentru uciderea ambasadorilor săi, hanul mongol, Genghis Han, a invadat Imperiul Horezmian. Într-o campanie ce a durat trei ani, Genghis Han și generalii săi au distrus armatele horezmiene și au cauzat dezintegrarea imperiului. Sultanul horezmian Ala ad-Din Muhammad a murit pe o insulă din Marea Caspică, lăsându-și fiul, pe Jalal ad-Din Mingburnu, fără țară.
Când Jebe (unul din generalii mongoli care îl urmăreau pe Muhammad) a auzit de moartea lui Ala ad-Din Muhammad, i-a cerut lui Genghis Han permisiunea de a continua timp de un an sau doi cuceririle înainte de a se întoarce în Mongolia prin Caucaz. În timp ce aștepta răspunsul lui Genghis Han, Jebe și Subutai (un alt general care îl urmărea pe Muhammad) au pornit în fruntea unei armate de 20.000 de oameni, fiecare dintre ei conducând câte un tumen. Ei au lăsat în urmă numai distrugeri pe drumul lor prin Irakul Persan și prin Azerbaijan, distrugând orașele Rayy, Zanjan și Qazvin. Orașul Hamadan a capitulat fără luptă. Între timp, Özbeg, atabeg al Azerbaidjanului, și-a salvat capitala, Tabriz, și a împiedicat distrugerea țării oferind mongolilor un dar generos în bani, haine și cai, arma cea mai de preț a mongolo-tătarilor.
De la Tabriz, mongolo-tătarii au înaintat spre nord și au iernat în stepele Mugan. Acolo, armata a fost întărită de venirea unor mercenari kurzi și turkmeni, care și-au oferit serviciile mongolo-tătarilor.

În același timp, atenția lui Jebe și Subutai s-a îndreptat către altceva. În ianuarie și februarie 1221, ei au efectuat un tur de recunoaștere în Regatul Georgiei, pătrunzând pe valea râului Kura. Scopul mongolo-tătarilor nu era de a cuceri țara, ci de a o jefui, iar kurzii și turkmenii au fost trimiși în avangardă. Regele Georgiei, Gheorghe al IV-lea, a venit cu 10.000 de oameni și i-a respins pe mongolo-tătari lângă Tbilisi. Mongolo-tătarii s-au retras, continuând însă să lanseze contraatacuri împotriva armatei georgiene. Au lansat apoi un atac complet și au înfrânt armata georgiană, despre care Richard Gabriel afirmă că ar fi fost formată din 70.000 de oameni.
În martie 1221, mongolo-tătarii au revenit în Azerbaijan și au asediat Maragheh, folosind prizonierii drept carne de tun. Până la sfârșitul lunii, ei cuceriseră orașul și uciseseră mare parte din populație. Jebe și Subutai puneau la cale o înaintare spre sud și o cucerire a Baghdadului, capitala Califatului Abbasid, și să ceară răscumpărarea lui, în timp ce califul se afla cu o mică armată în Irakul Persan. Mongolo-tătarii s-au întors însă din nou la Hamadan. De această dată însă, liderii orașului nu au capitulat și le-au provocat multe pierderi mongolo-tătarilor înainte ca aceștia să reușească să captureze și să distrugă orașul. Spre sfârșitul lui 1221, mongolo-tătarii au înaintat din nou spre nord în Georgia, pătrunzând pe valea râului Kura. O armată georgiană îi aștepta în apropiere de Tbilisi, și după ce a înaintat, Subutai a simulat retragerea. În acest moment, cavaleria georgiană a urmărit armata lui Subutai a căzut într-o ambuscadă a lui Jebe. Armata georgiană a suferit o înfrângere grea, iar regele Gheorghe a fost rănit mortal. Mongolo-tătarii au continuat jefuind sudul Georgiei.

Genghis Han i-a acordat într-un final lui Jebe permisiunea de a continua campania și acesta, secondat de Subutai, a condus armata mongolo-tătară către orașul Derbent, care a refuzat să se predea. Jebe a promis că va cruța orașul în schimbul a 10 călăuze care să-i conducă prin Caucaz. Pentru a le avertiza pe călăuze să nu facă vreun vicleșug, mongolo-tătarii l-au executat pe unul din ei. Trecerea Caucazului a fost costisitoare pentru mongolo-tătari, care a trebuit să-și abandoneze armele de asediu și care au pierdut sute de oameni morți de frig.
După ce au reușit traversarea Caucazului, au fost întâmpinați de o alianță formată din lezgini, alani și cerchezi, triburi ce trăiau la nord de Caucaz și care strânseseră o armată de aproximativ 50.000 de oameni. Lor li s-au alăturat cumanii, un popor tătar care stăpânea un hanat întins, între lacul Balhaș și Marea Neagră. Cumanii i-au convins și pe bulgarii de la Volga și pe hazari să li se alăture. Hanul cuman, Koten, și-a pus armata sub conducerea fratelui său, Iuri, și a fiului său, Daniel. Prima bătălie între această alianță și mongolo-tătari s-a încheiat nedecis, dar mongolo-tătarii au reușit să-i convingă pe cumani să abandoneze alianța amintindu-le de prietenia tătaro-mongolă și promițându-le o parte din prada obținută de la triburile caucaziene.
Cu această problemă rezolvată, mongolo-tătarii au atacat și au distrus armata alianței, după care i-au atacat pe cumani, care s-au despărțit în două grupuri separate în drum spre casă, distrugând ambele armate și arzând Astrahanul. Mongolo-tătarii au început să-i urmărească pe cumani în drumul lor înspre nord-vest. Venețienii au trimis o solie la mongoli și au stabilit o alianță prin care mongolo-tătarii se obligau să nu mai distrugă niciun târg european ar mai fi întâlnit în cale. Pe măsură ce ei îi urmăreau pe cumani, Jebe a trimis un detașament în Crimeea, unde Republica Genoveză avea câteva târguri. Au capturat și jefuit orașul genovez Soldaia. Între timp, Koten s-a grăbit spre curtea ginerelui său, prințul Mstislav cel Viteaz al Galiției. El l-a avertizat pe Mstislav: „Astăzi, tătarii au luat pământurile noastre, mâine le vor lua pe ale voastre.”. Cumanii au fost însă ignorați vreme de aproape un an, deoarece Rusia Kieveană suferise vreme de multe decenii de pe urma raidurilor cumane. Când însă au ajuns la Kiev vești că mongolii se îndreptau spre Nistru, slavii au răspuns. Mstislav a adunat o alianță de principi slavi, între care se numărau Mstislav al III-lea al Kievului și Iuri al II-lea al Vladimir-Suzdalului, care i-au promis ajutor. Slavii au început să-și adune armatele și s-au îndreptat spre punctul de întâlnire.

Numărul celor prezenți la bătălie este încă în dispută, întrucât nu există surse primare care să estimeze numărul combatanților, acesta rămânând a fi estimat de istoricii moderni. Istoricul Leo de Hartog estimează mărimea armatei slave la circa 30.000 de oameni, în timp ce Richard Gabriel și Hector Hugh Munro susțin că ar fi fost vorba de până la 80.000. De Hartog estimează și mărimea armatei mongolo-tătare la 20.000, în vreme ce Gabriel dă cifra de 23.000 de oameni. Istoricul John Fennell, un expert în istoria Rusiei Kievene și în istoria medievală rusă, pune la îndoială multe din aceste cifre, afirmând că cifrele din izvoarele istorice rusești sunt exagerate, iar cronicile se contrazic între ele.

Deplasarea armatei slave a fost detectată de tătari, aflați pe malul estic al Niprului așteptând întăriri de la Jochi, fiul cel mare al lui Genghis Han, aflat într-o campanie în zona Mării Aral. Acesta însă s-a îmbolnăvit, iar întăririle nu au mai venit. În același timp, slavii au încercat să-i prindă pe tătari într-o capcană. Cnejii din Galiția și Volînia și-au transportat armatele pe râu către sud, în timp ce principii Kievului și Cernigovului au înaintat spre nord iar armata din Kursk a înaintat frontal.
În același timp, cumanii au încercat să atace ariergarda mongolo-tătară. Când Jebe a aflat aceasta, a trimis 10 soli la principele Kievului. Aceștia au susținut că mongolo-tătarii nu au nimic cu slavii și că îi atacă doar pe cumani și că mongolo-tătarii se deplasau spre est, în sens opus orașelor slave. Mstislav al Kievului i-a executat pe soli și mongolii au răspuns trimițând noi emisari care au declarat război.
Când Jebe și Subutai au aflat de manevrele slavilor, s-au îndreptat spre est, singura direcție posibilă, evitându-i. Ei au lăsat însă o ariergardă de 1.000 de oameni sub comanda unui anume Hamabek, să observe mișcările slavilor. Curând, Mstislav cel Viteaz a ajuns la râu în dreptul ariergardei. Neexistând o anumită ierarhie, fiecare cneaz putea acționa după cum dorea. Mstislav a trecut râul în cele din urmă, în ciuda tirului de săgeți. După ce slavii au debarcat în număr mare pe malul celălalt, mongolo-tătarii au fost uciși până la ultimul om.

După ce a atras armatele slave printr-o falsă retragere timp de nouă zile, armata mongolo-tătară s-a întors către urmăritorii ei pe o poziție de-a lungul râului Kalka (poziție necunoscută cu exactitate, considerată a fi râul Kalcik care se varsă în Marea Azov).

Izvoarele istorice rusești dau doar o relatare generală a bătăliei propriu-zise și a urmăririi cnejilor prin stepă. Cronicile scriu ce cneji au luat parte și care din ei au murit, dar nu mult mai multe despre mărimea armatelor și numărul victimelor. În ce privește desfășurarea bătăliei, cronicile relatează că cumanii s-au desprins din rânduri și au fugit fără luptă și că fuga lor dezordonată printre rândurile slavilor a dus la o confuzie generală și a dus la măcelărirea lor de către mongolo-tătari.

Armatele din Volînia și Kursk au lăsat un gol în linia lor pentru a face loc cumanilor ce se retrăgeau. Cavaleria grea a mongolilor a șarjat prin această breșă. Armata Cernigovului, neștiind că bătălia începuse, înainta atunci când s-a ciocnit frontal cu cumanii în retragere. Cavaleria mongolo-tătară a profitat de confuzia din liniile cernigovenilor și a atacat, cauzând prăbușirea liniei și moartea cneazului Mstislav al Cernigovului.
  În același timp, flancurile mongolilor s-au închis în jurul armatei slave dezmembrate, tăindu-i calea de retragere. Slavii înconjurați au fost loviți cu săgeți salvă după salvă, și cu șarje sporadice de cavalerie. În timp ce mongolo-tătarii efectuau aceste atacuri, o parte din armată – în frunte cu Mstislav cel Viteaz – a reușit să-și croiască drum prin încercuirea mongolă și să scape.
Mstislav al Kievului a sosit și el și a văzut resturile armatei slave fugind. Cu contingentul lui de 10.000 de oameni, s-a retras în tabăra lui fortificată, pe un deal de pe malurile Niprului. Armata mongolo-tătară a prins din urmă forțele lui Mstislav al Kievului și i-au asediat tabăra. Mstislav al Kievului și armata kieveană a reușit să reziste trei zile, dar Mstislav al Kievului a hotărât să i se predea lui Jebe cu condiția ca el și armata lui să se poată întoarce la Kiev. Odată ce au preluat controlul asupra taberei, mongolo-tătarii au măcelărit armata kieveană și l-au luat prizonier pe Mstislav al Kievului împreună cu alți nobili.

Bătălia a reprezentat o înfrângere foarte grea pentru principii slavi, Richard Gabriel susținând că au pierdut 50.000 de oameni, față de pierderile minimale suferite de mongolo-tătari.

Dintre izvoarele istorice slave, Cronica vremurilor trecute estimează numărul de morți la 10.000 în vreme ce Cronica nikoniană ulterioară vorbește de 60.000 de morți. Prima cronică novgorodeană, contemporană cu bătălia, nu dă niciun fel de cifre. Dintre cnejii slavi, Daniel al Volîniei, rănit, împreună cu Mstislav cel Viteaz au reușit să scape.

Bătălia a reprezentat o grea înfrângere, dat fiind că multe dintre cnezatele slave și-au pierdut mare parte din armată și conducătorul, cu semnificativa excepție a cnezatului Vladimir-Suzdal. Istoricul Robert Marshall descrie raidul astfel: „Restul campaniei lui Subedai a intrat în analele istoriei militare ca una dintre cele mai mari aventuri ale războaielor de cavalerie.”

Mongolo-tătarii i-au executat pe Mstislav al Kievului și pe nobilii kieveni în maniera tradițională mongolă rezervată nobililor și regilor: fără vărsare de sânge. Mstislav și nobilii săi au fost îngropați de vii sub platforma pe care stăteau generalii mongoli la festinul de sărbătorire a victoriei. Între timp, Mstislav cel Viteaz a reușit să ajungă pe malul vestic al Kalkăi și la Nipru cu restul armatei lui. Pentru a-i împiedica pe mongolo-tătari să treacă Niprul, Mstislav a distrus toate ambarcațiunile pe care le-a putut găsi.

Temerile slavilor nu s-au adeverit: mongolo-tătarii l-au urmărit pe principele Galiției și au jefuit câteva orașe, dar după aceea s-au întors. Armata mongolo-tătară a trecut Volga lângă Volgogradul de astăzi și au trecut prin Bulgaria de pe Volga, unde au fost învinși într-o ambuscadă de bulgari. Armata mongolo-tătară i-a întâlnit pe bulgari într-o altă bătălie în care a fost iarăși învinsă de aceștia. Mongolo-tătarii au continuat atacându-i pe cumanii din Kanglis, care îi susținuseră pe cumanii din Caucaz cu un an în urmă. Au luptat împotriva armatei cumane lângă Munții Ural, învingându-i, ucigându-l pe han și obligându-i să plătească tribut.
După această victorie, mongolo-tătarii s-au îndreptat spre est și s-au întâlnit cu Genghis Han și cu restul armatei din stepă la est de râul Sîr Daria. Genghis Han a apreciat mult realizările generalilor săi și i-a răsplătit pe Jebe și Subutai. Jebe nu a mai trăit însă mult după campanie. Importanța expediției a fost imensă. Ea a fost cel mai îndelungat raid de cavalerie, mongolo-tătarii parcurgând 8.850 km în trei ani. Subutai a plasat în Rusia și numeroși spioni care au dat frecvent informații despre ce se întâmplă în Europa și în Rusia. În 1237, Subutai și Batu au condus un nou atac asupra slavilor, de această dată cu 120.000 de oameni și cu această armată a cucerit Rusia Kieveană.

Letopisețul țărâi Moldovei (fragment despre tătari)

Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă
de Grigore Ureche

De Împărățiia Tătărască și de obicéiul lor și cât loc coprinde Țara Tătărască

Aicea nu multu vom poméni de tătari, carei să află că suntu limbă bătrână și din ceput vitéji și pănă astăzi vedem că s-au ținut tot în ce au apucatu. Tartariia sau cumu-i zicu unii Țara Tătărască, este împărățiie mare, că nu numai ceasta ce este la Crâm, ce în toate părțile să lățéște și cu putére mare, de coprinde loc multu, o parte mare de Evropa și Sarmațiia toată de la Asia cu Sțitiia sau Sireca, ce-i zic acum Cataio. Numele ș-au luat țara de la apa ce-i zic Tartar, care cură într-acélea părți ce-i zic Magog. Iară lăcuitorii își zicu Mongul. Stă această țară spre miazănoapte. Dispre răsăritu au împărățiia cea putérnică a Hinneai, dispre amiazăzio Indiia cu apa Ganghes, ce-i zice cartea noastră Fison și apa Oxus, iară dispre apus Marea Caspium și Țara Leșască, de acolo să apropie de Moscu și dispre apus cu Marea de Ghiață. Văzduhul aceștii țări este neastâmpăratu, că vara acéle tunete de groaznice suntu, cât de frică mulți mor din oameni și suntu călduri mari și aciiași frigu și omeți mari și acélea vânturi suntu de mari, câtu de multe ori să tâmplă de oprescu pre om călătoriu cu calul și-l surpă jos, copacii din rădăcină oboară și multe pagube fac. Iară niciodată nu ploao, vara foarte puțin și când ploao de-abiia jilăvéște pământul.

Rodéște acéia țară grâu, orezu și de altă pâine, mătase să face, imbir, scoarță dulce, piper, raventu, zahar, mușcatinu, smoală, pre alocurea și aur și argintu scotu, iară vin pre puține locuri să face, că la țara Cataiia nu să face.

Află-să și stinci négre de piiatră de facu foc cu dânsa, deaca o sapă și arde în loc de lémne pentru lipsa lémnelor; de toate dobitoacile să află multe. Află-să scris în cărțile tătarilor că împăratul lor hrănéște 10.000 de iepe albe, numai de mulsu lapte și ține 20.000 de vânători, că zicu că fără de samă să află pasări multe.

Împăratu întăiu au pus de féliul lor pre unul ce l-au chiematu Hanul, ca să fie judecata pre dânsul și acéstu nume Han s-au chiematu în toți hanii dipre numele acestuia, câți au urmatu pre urma lui, cum și la Eghipet Faraon, apoi Potolomeiu, la Râm Chesar. Și din sămânța lui Hanu, toți sultanii s-au tras și au lățitu împărăția aceasta de la Țara Sinarilor pănă la Ochiianu, pănă la marea ce-i zicu Caspium. Pre urma lui au stătut loc hanu, carile au născut pre Zain hanu al treilea, împăratu ce-l poreclescu unii Batti, acesta au prădatu Rusiia, Țara Leșască, Slijiia, Moraviia, Țara Ungurească. Al patrulea hanu, ficiorul lui Bati, Temir Cutlu, carele îi zicu Tamerlanu și să află acesta la istorie scris pentru vrăjmășiia carile toată Asiia au prădatu, de au arsu pănă la Eghipetu. Acesta au biruitu pre Baiazit împăratul turcescu și l-au prinsu viu și în cătuși de aur l-au băgatu și l-au băgat în cușcă, de l-au purtat prin toată Asia. Al cincilea din Temir Cutlu, fiiu-său cel mai mare Temir țaru au stătut împăratu, carile zicu că au pieritu la prusi în războiu, bătându-să cu crijacii. Al șaselea, fiiu-său Mahmetu țar, al șaptelea Ahmetu țariu, acesta au născutu pre Șahmetu, al optulea împăratu. Iar la țara Cataiului întăi au împărățitu Tinhis, al doilea Cui, al treilea Barhim, al patrulea Alam, al cincilea Mongu, al șaselea Cublai.

Tătarii suntu oameni războinici, suferitori la toate nevoile, nu grijăscu de avuție, ci de izbândă și de foame rabdă cu săptămâna. Și unde va să facă oaste de grabu și nu-i locu direptu hrana să să zăbovască și de o săptămână mănâncă, ca să fie sătul, să nu flămânzască. Războiul nu este așa tare câtu-i de groaznicu, pentru năvala și gâlceava și de ar răbda multu cum li-i năvala, niminea nu le-ar sta înainte; ce din năvală mare, pre lesne dau dosul și din fugă rășchirându-să, de multe ori poftorescu războiul și cumu-i năvala cu groază a o sprijeni, așa și goana cu primejdie a-i goni, că din fugă să întorcu și izbândescu și așa lucrul ce vor să facă de grabu să apucă, că unde-i auzi numele, acolo îl și vezi.

Aceștea nu lăcuiescu în case, fără numai în orașu mare, în carile de multe féliuri de oameni lăcuiescu, niguțătorescu, agonisescu și în câmpi după pășune cu dobitoacile umblă. În loc de case poartă cotigi, ales în Țara Tătărască cea pustie. Că Tartariia în multe să împarte, că țara cea mică, carea stă cătră Evropa, intre Nipru și intre Don să închide și într-însa Crâmul este, unde le zicem la Piericopu. Iară Tartariia cea pustie în care multe oarde suntu, întăi Zagatar, ce este Sțitia, intre Emmaum și Cataio, cu crăiia Tangut și alte multe oarde de coprinde cumu-i Zavolha, Cazanul, nohaii, tumănii, shibénii, hiianii, cosahiianii, astinhaveanii, chirhesarii, baschirdarii, molgomozorii, și altile multe suntu, carile n-am vrut să le mai scriem. Ce Zavolha și Cazanul, Vasilie cneazul Moscului le-au lipitu de împărățiia lui iar nohaii suntu dincolo de Volga împrejurul mării ce-i zic Caspium și apa Iaih și alte locuri ce-s lăcuitori mulți și pre multe locuri suntu și bogați, de nu să țin cu prada, ca aceștiia ce-i vedem noi, ce cu agonisită. Și ape multe să află și bălți nu numai păscoase și cu agonisită, ci într-unile să află atâta mărgăritariu de multu, de nu este nici de un prețu. Ci de acéstea a tătarilor destul am poménitu, ci iarăși de altile să arătăm, că multe am avea a scrie de dânșii, că de multe ori am pățit și nevoie de cătră dânșii și nu numai noi, ce toate țările câte-s pinprejurul lor, mai apoi să nu ne arătămu istorici de lucrurile altor țări.

Se cauta soferi!

UNIUNEA DEMOCRATĂ A TĂTARILOR TURCO-MUSULMANI DIN ROMÂNIA angajează şoferi transport persoane!

CERINŢE:
* Experienţă în domeniu;
* Permis de conducere categoria B, C, D, E şi cazier auto;
...

* Cunoştinţe de limba tătară şi turcă;
* Deţinător card tahograf digital şi atestat profesional transport persoane
* Studii liceale;
* Prezenţă agreabilă;
* Aptitudini de comunicare;
* Persoana dinamica, punctuală, organizată, serioasă;
* Cunoştinţe minime de mecanică;
* Disponibilitate la program prelungit şi deplasări în ţară şi străinătate

Cei interesaţi sunt rugaţi să prezinte documentele necesare la Sediul Central al U.D.T.T.M.R. (Telefon: 0241.616643; Adresă: Str. B. P. Haşdeu, Nr. 53, Constanţa) 

sursa: Facebook