Stejarul din Borzești

Copil fiind ma jucam in curtea unei tabere de vara pentru copii ce era in vecinatatea casei bunicilor mei. Veneau acolo copii din toata tara, ma imprieteneam cu ei si ne jucam impreuna. Intr-o zi a unui inceput de vara, m-am dus la gardul taberei si privind inautru am vazut niste copii. Venise prima serie de "tabareni" a acelei veri. Bucuros, am sarit gardul si m-am dus la ei. Am facut cunostinta si din una alta, observandu-ma putin "diferit" si mai "chinez", m-am vazut nevoit sa le spun motivul, si anume ca sunt tatar. Sunt sigur ca nu ati vazut vreodata copii de noua - zece ani fugind mai tare ca aceia pe care i-am vazut eu dupa ce le-am spus acest lucru. Am ramas blocat neintelegand motivul pentru care acei copii ridicau praful in urma lor. M-am gandit ca ii strigase vreo invatatoare si nu auzisem eu. Am continuat sa raman in acel loc jucandu-ma singur cu mingea...de gard. Nu dura mult ca m-am trezit cu "tovarasa" urmata de copiii cu pricina. Mi-a explicat ca pustii au fugit de mine pentru ca, in mod eronat si dintr-o neintelegere, ei stiau ca tatarii omoara si mananca(,)copii. Evident m-am dus acasa si am luat-o pe mama la rost ce mi-a dat sa mananc pana atunci. Am aflat mai apoi motivul pentru care acei copii credeau ca tatarii consuma copii la toate mesele zilei. O poveste eroica aflata intr-un manual de clasa primara. Citind-o si eu, am inteles de ce acei copii vor deveni cel mai probabil niste atleti de seama ai acestei tari.


STEJARUL DIN BORZEŞTI 
de Eusebiu Camilar

 Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului. Mic, îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătîndu-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îl plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cît să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întîlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea uilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. 
Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ. Pe vremea aceea Moldova era pămînt al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau pînă şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gît şi duşi la robie. Cînd bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pîndari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, pînă sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sarmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pămîntului. 
2 
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea cînd cîntă toate păsările cîmpului, cînd ţîrîie din nişte uşoare strune miile da gîze da prin fînuri. Ciocîrliile umpluseră văzduhul de cîntare. Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştafăniţă, s-a ascuns la pîndă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ca se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplînd valea de veselia strigătelor. A ieşit şi ceată lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vîjîiau uşurel, întrecîndu-se cu bîzîitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefăniţă, tare şi Mitruţ, dar pînă la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor. Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecată), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-l judeca straşnic, întrebîndu-l: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei ? Întrebîndu-l, Ştefăniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întîia lacrimă de ciudă. Văzuse cu ochii lui sate arzînd şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburînd spre stîrvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întîia amintire a voievodului despre tătari. — De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încît Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit ? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină ? La întrebarea asta, copiii şi-au plecat ochii, pe gînduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor ? Auziseră din bătrîni că-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scotea ochii. — Să i se reteze nasul... a spus unul. — Nu ! e prea puţin ! a răspuns Ştefăniţă. — Să i se scoată ochii !... — Nu, e prea puţin! — Atunci spînzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frînghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată ! Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi rîdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus. Mitruţ rîdea şi bătea din palme. L-au urcat pînă la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vîntului. Deodată, cum rîdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gît! Abia a izbutit să strige : — Tătarii !... Vin tătarii !... Vin tătarii... Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vîrfui suliţelor. — Coborîţi-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipînd : — Tătarii... vin tătarii! Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor: — Tătarii !... vin tătarii !... Şi băteau mai tare clopotele. 
3 
Tătarii năvăleau într-o trîmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau pînă-n înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el ? — Nu ! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid... — De ce ? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu ! Fac rămăşag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată... — Să vedem... au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală. — Fie-ţi milă... a răcnit Mitruţ, cînd hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a omorît. Apoi trîmba a sărit pe cai, a pornit galop, dînd foc satelor, ucizînd şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus. 
 4 
 În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munţi, ţinîndu-l pe Ştefăniţă dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiţi, fiul meu... îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie răzbunat ! — Niciodată n-am să uit, tată... a răspuns Ştefăniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu mîna mea ! Dacă trăieşte hanul pînă cresc eu mare, îl spînzur de stejarul din Borzeşti... — Aşa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni nevinovaţi, să nu mai calce pămînt străin... Şi Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătîndu-i prin cuvînt de foc, că apărarea pămintului străbunilor e cel mai sfînt lucru al vitejilor ! — Să nu uiţi, Ştefăniţă, că legea noastră e apărarea pămîntului străbun ! Să n-ai milă de năvălitori ! La foc şi pară, răspunde-le cu foc şi pară ! — N-am să uit, tată ! Am să răzbun sîngele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre Moldove... Pîrjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau cîmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate şi cătunuri arse se vedeau copii înfipţi în parii gardurilor. Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cît Bogdan voievod imbătrînea, se ridica Ştefăniţă, ca un stejar tînăr ! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întîi a vrut să facă rînduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pămîn-turile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Căd prea s-a încruntat lumea de atîta sînge şi năvăliri ! Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe ! Să afle banul că ţara are domn tînâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai călca hotarele... Hanul a primit cuvîntul lui Ştefan cel Mare cu mînie straşnică. A scrîşnit: — Auzi, cîinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvînt, mie, hanul lumilor ? !... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să nu mai poată grăi aşa... — E tînăr si are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii Să-i învăţăm oleacă minte ! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămîi în cort, căci eşti ostenit de bătrîneţe... — Nu ! a răspuns hanul, dînd poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăţ minte pe puiul acesta cutezător... Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut pînă la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strîns la Borzeşti, în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă. Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cît ţineau zările. Ardeau satele şi cîmpiile. Puţinii pămînteni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rînduindu-se în oastea voievodului. Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă, care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile hîrtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, pînă ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti... A rămas pe gînduri... parcă mai fusese pe aici, în tinereţe... Nu ? Ia să-şi aducă aminte... — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător... i-a spus un ataman bătrîn. Ţi-aduci aminte ? — Da, da, îmi aduc aminte... a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de luptă ale Moldovei ! Bătălia cumplită s-a încins cît ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbîrnîiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stînga cu buzduganul ! Striga : — Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ... Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi, răzeşi !... Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul ! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloşul din mînă ! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului şi l-a cîrduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mîncînd pămîntul. Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar !... a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi ? — Să-i scoatem ochii... au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie... au bubuit altele. — Nu ! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întîmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală... Han-tătare, ţi-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar... Ridicaţi-l, feciori, în funie... Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere. Astfel se răzbuna Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pîine străină !