Around The Black Sea : Tatarii fara pamant
0 comentarii Tatarii (Sevastopol, Simferopol, Yalta)
luni, iulie 26th, 2010
Din Sevastopol facem un tur al capatului sudic al Crimeei prin capitala Simferopol, Alushta,Yalta si inapoi. Este zona din care in ‘44 populatia tatara, cam 100 de mii de oameni, a fost deportata in intregime in Uzbekistan. Desi au fost primii care au fost deportati in totalitate, au fost ultimii care au primit acceptul sa se intoarca.
In jur de 250 de mii s-au intors in ultimii 20 de ani si si-au gasit locuintele ocupate de rusi sau ucraineni. Majoritatea asezarilor erau in apropierea Marii Negre, pamanturi care acuma sunt considerate foarte valoroase datorita turismului. De 20 de ani se lupta cu statul, cu politia, cu cazacii si cu companiile private pentru a-si recastiga bucata cu bucata locuri de casa.
Am intrat inaintea pranzului in centrul Simferopol unde o mana de barbati, femei si copii protesteaza cu pancarde si sirene sub un soare ucigator. Trecatorii nu-i baga in seama pe barbatii chei, cu barbi stufoase sau mustati prelungi, imbracati in alb. De la umbra ii observa fara nici un interes vreo trei politisti. Tatarii au reinceput protestele, aici si la Kiev. Cer pamant, acte pe pamantul ocupat si conectarea la utilitati. Nariman, un tanar inalt, fata osoasa, par saten si ochi verzi ne ia in primire. Este activist al organizatiei tatare Awdet. In afara de rusa vorbeste ceva germana pentru ca a lucrat in constructii in Elvetia, la Zürich.
Narimar s-a nascut langa Tashkent si a venit in Crimeea in ‘89. Pana in ‘90 intreaga lui familie vanduse deja tot ce avea in Uzbekistan si a incercat sa se stabileasca pe malul Marii Negre, in zona de unde au fost deportati. Narimar ne spune ca la inceputul anilor ‘90 tatarii au incercat sa-si cumpere proprietatile. Banii incasati pe casele din Uzbekistan au fost destul de putini, pentru ca, odata cu familia lui Narimar, sute de mii de alti deportati si-au vandut proprietatile si s-au intors in zona Marii Negre. In acelasi timp, sub valul de intoarceri tatare, pamantul in Ucraina s-a scumpit. Tatarii au cerut guvernului sa primeasca pamant in zonele de unde au fost deportati. Guvernul le-a oferit insa parcele la sute de kilometri distanta, intr-o zona pustie si saraca, in nordul Crimeei. Tatarii s-au organizat si au inceput primele preluari cu forta.
In cartierul Balaklovska, o baza militara a orasului Simferopol a fost desfiintata. 42 de hectare de pamant s-au eliberat si tatarii au cerut sa primeasca loc de casa. Guvernul le-a spus ca nu exista pamant disponibil si a incercat sa vanda terenul catre companii private. Tatarii au ocupat cu forta pamantul, s-au luptat cu politia si au izgonit compania. Batalia continua in justitie. Intre timp, tatarii au parcelat terenul pentru 80 de familii si au construit pe fiecare lot cate un adapost din chirpici – o casa de patru metri patrati, cu acoperis si o usa. Este emblema terenurilor pe care le-au luat in stapanire tatarii in Crimeea, un fel de squat-uri tataresti. Campuri intregi in jurul Simferopol si pe drumul de 30 de km catre litoral sunt impanzite de astfel de constructii. Cei cu bani incep sa-si ridice case in toata regula, planteaza livezi si isi muta toata familia, chiar daca nu au acte de proprietate si nici utilitati.
 | |||
| Baraci ale tatarilor Crimeeni la intoarcerea lor din Surghiun pe pamanturile stramosesti ale Crimeei |
Narimar vrea sa ne arate una din primele asezari ocupate de tatari cu forta in urma cu 20 de ani, langa orasul de pe coasta, Alushta. Pe drum imi indica pe stanga si pe dreapta campii ocupate cu forta de tatari si transformate in sate. Vin in discutie cazacii, forta principala de agitatie folosita de guvernul local impotriva tatarilor. “Cazacii sunt niste actori, nu isi dau seama ca sunt manipulati” imi spune Narimar. Dupa parerea lui tensiuni nu exista cu localnicii, spiritele sunt doar agitate politic in preajma alegerilor. Imi da ca exemplu o campie pe langa care trecem, unde cazacii au fost adusi sa protesteze impotriva tatarilor, dar si-au dat seama ca nu le-ar strica pamantul. Potrivit lui Narimar, cazacii si tatarii si-au impartit campia in doua si au ocupat-o impreuna. Dupa modelul tataresc, cazacii si-au ridicat casute din chirpici pe care asteapta sa le dezvolte.
Izobilne este la cinci kilometri de coasta, langa Alushta. Unchiul lui, Seif, si-a organizat o gospodarie de vis pe varful unui deal. In spate se vad varfurile stancoase ale muntilor Crimeei. Sub gradina lui se intinde o vale acoperita de vie, iar in zare se vede marea. Seif a stat trei luni la inchisoare pentru luptele cu politia. Nici acum nu are acte pe teren, dar are toate utilitatile necesare. Traieste ca toti vecinii din turism, casa lui fiind transformata in pensiune. Are o curte plina cu pepeni, piersici, mere si o multime de smochini. In vale, langa mare, imi arata o pata galbena de pamant care va fi in curind ocupata de tatari. Nepotul lui, Narimar, se pregateste sa-si ridice casa acolo.
sursa: theblacksea.eu
Românii şi Hoarda de Aur
1 comentarii Tătarii, chemaţi să-şi cunoască trecutul din lucrarea „Românii şi Hoarda de Aur“
Una dintre puţinele lucrări care vorbesc despre trecutul tătarilor pe teritoriul României a fost lansată sâmbătă, la Universitatea „Ovidius”. Este vorba despre cartea „Românii şi Hoarda de Aur”, ce poartă semnătura istoricului Alexandru I. Gonţa, o reeditare a lucrării apărute în 1983, la München. Cartea, aşa cum a precizat şi deputatul UDTTMR Aledin Amet, umple un gol î
n ceea ce priveşte istoria tătarilor. Este o carte, aşa cum reiese din aprecierile liderilor tătari, scrisă într-un mod obiectiv. Mai presus de toate, „Românii şi Hoarda de Aur” nu este o lucrare pătimaşă, încercând să ofere cititorilor o abordare obiectivă a problematicii, chiar şi acolo unde mărturiile directe lipsesc. „Chiar şi atunci când studiază o perioadă pentru care lipsesc mărturii directe, Alexandru Gonţa reuşeşte să restabilească adevărul istoric făcând apel la tradiţie, la confruntarea cu datele geografice prezente, la analogie şi deducţie, sau lăsându-se condus de intuiţia lui istorică”, precizează şi George Ciorănescu.Cartea prezintă perioada 1241 - 1502 şi ar fi trebuit să fie prima parte a unei lucrări mai vaste ce trebuia să mai cuprindă şi un studiu în completare intitulat „Românii şi Hanatul Crimeii sub suzeranitatea Înaltei Porţi (1492 - 1792)”. Studiul nu a fost dus, însă, la bun sfârşit ca urmare a decesului autorului.
Alături de lucrările marelui cărturar Dimitrie Cantemir, ale lui Aurelian Sacerdoţeanu, dar şi ale autorilor tătari Tasin Gemil, Memet Ablai şi Memet Ali Ecrem, mulţi dintre tătari consideră că lucrarea lansată sâmbătă este una deosebit de importantă prin informaţiile pe care le oferă.
„Din păcate, noi nu ne-am putut raporta la o istoriografie obiectivă, cele sovietice fiind naţionaliste, motiv pentru care astfel de lucrări, precum cea lansată sâmbătă, sunt binevenite pentru comunitatea noastră. Sunt foarte puţine date despre trecutul nostru şi astfel de lucrări ne interesează în mod special pentru că şi noi dorim să aflăm adevărul”, apreciază deputatul tătar Aledin Amet. Că lucrarea este una valoroasă pentru comunitatea tătară o demonstrează şi faptul că Uniunea Democrată a Tătarilor Turco - Musulmani din România va achiziţiona mai multe exemplare pentru a le împărţi membrilor interesaţi de istoria lor. Este unul dintre demersurile culturale pe care uniunea le face, domeniu în care, potrivit preşedintelui UDTTMR, Varol Amet, organizaţia îşi propune să investească în continuare.
Ideea reeditării lucrării „Românii şi Hoarda de Aur” a aparţinut deputatului Aledin Amet şi prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, instituţiile implicate apoi efectiv în procesul de apariţie fiind Universitatea „Ovidius”, UDTTMR şi Casa Editorială Demiurg.
sursa: cugetliber.ro
Tătarii din Crimeea şi românii în "cruciada" împotriva bolşevismului (1942-1944)
0 comentarii Tătarii din Crimeea şi românii în "cruciada" împotriva bolşevismului (1942-1944)
Nicolae Videnie
| Documente arhivistice inedite, care reprezintă baza acestui scurt studiu istoriografic, le-am prezentat comunităţii tătare din Bucureşti la 14 mai 2002, cu ocazia comemorării a 58 de ani de la deportarea tătarilor din Crimeea în Siberia, manifestare de suflet organizată de Uniunea Democrată a Tătarilor Turco Musulmani din România. Ele s-au dorit a fi baza documentară şi preambulul unor volume de documente şi mărturii orale inedite, propunere ştiinţifică necesară şi urgentă în condiţiile lipsei unei literaturi de specialitate şi a fireştii/inevitabilei dispariţii fizice a martorilor. Din păcate, răspunsul aşteptat încă n-a sosit, probabil tot din cauza repetatei scuze “obiective” a beneficiarului: lipsa fondurilor financiare. Anterior, după mai mulţi ani de aşteptare a tipăririi în revista Emel (Ideal) editată la Constanţa de Acmolla Güner, textul a fost publicat în Experimentul Piteşti (Comunicări prezentate la Simpozionul internaţional "Experimentul Piteşti-Reeducarea prin tortură". Cultura, tineretul şi educaţia în regimurile dictatoriale comuniste, ediţia a VII-a, Piteşti, 05-07 octombrie 2007), Editor şi coordonator Ilie Popa, Traduceri în engleză: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa, Fundaţia Culturală "Memoria", Filiala Argeş, Piteşti, 2005, pp. 457-459. |
Participarea militară a României la cel de-al doilea război mondial a cuprins două etape: campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944), urmată de cea din vest (23 august 1944-12 mai 1945)[1]. Între acţiunile de luptă din prima campanie s-a numărat şi cucerirea Peninsulei Crimeea, cu o suprafaţă de 26 000 kmp şi o populaţie de 1 128 000 locuitori, în 1939. Procentual, ruşii reprezentau 42%, tătarii 25%, ucrainenii 11%, germanii 5%, restul alţii[2]. Cucerirea peninsulei s-a făcut de către Armatele 11 germană şi 3 română, în intervalul 20 septembrie 1941- 4 iulie 1942. Armata română a angajat în lupte 78 000 de militari, cu pierderi însemnate: 18 900. Reprezentând 24%, această proporţie a fost cea mai mare de până atunci, raportată la celelalte direcţii de atac[3].
Datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de autorităţile sovietice în perioada interbelică, o parte a tătarilor din Crimeea a colaborat cu armatele germane şi române în lupta proclamată de mareşalul Ion Antonescu[4] ca fiind “cruciada împotriva bolşevismului”. Drept recompensă, germanii au acceptat cererea tătarilor de a-şi crea un "comitet central musulman", după modelul celor permise karaceailor, balkarilor şi calmucilor. Temându-se de renaşterea mişcării panturanice, zdrobită de puterea sovietică la începutul anilor 1920, naziştii nu le-au acordat tătarilor aceeaşi autonomie de care se bucurau celelalte etnii musulmane ajunse vremelnic sub autoritatea zvasticii. În schimbul autonomiei primite, acordată cu mare zgârcenie, autorităţile locale tătare au trimis câteva mii de militari “ organizaţi în şase batalioane “ să lupte[5] împotriva partizanilor locali credincioşi regimului sovietic[6].
După încetarea ofensivei armatelor coaliţiei Axei şi începerea retragerii generate de pierderea iniţiativei strategice în favoarea Armatei Roşii[7], tătarii au început să se teamă de pedepsele pregătite de Stalin, care începuse deportările “colaboraţioniştilor” încă din noiembrie 1943. Tătarilor le-a venit rândul la 18 mai 1944, prin deportarea întregii comunităţi din Crimeea în stepele Kazastanului. După 11 zile, într-o scrisoare către Stalin, Beria[8] justifica acţiunea aducând tătarilor acuze conform cărora “în timpul ocupaţiei germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii şi a produselor alimentare destinate armatei germane (...) şi colaboraseră cu autorităţile militare germane la găsirea soldaţilor Armatei Roşii şi a partizanilor”. După cifrele oficiale sovietice, cele 67 de convoaie au transportat pe căile ferate 180 014 tătari[9].
Drept recunoştinţă pentru serviciile aduse şi pentru ai scăpa de eventualele pedepse pentru “colaboraţionism”, mareşalul Ion Antonescu a acceptat retragerea unora dintre tătarii de la est de Nistru în România. Pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni delicate, Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui Stat Major cerea aprobarea de la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului. Într-un caz, acesta “a aprobat ca 50 familii (350 membri) de tătari, care se găsesc la Odessa, evacuaţi din Crimeea de unităţile române să fie evacuaţi în Dobrogea, pe răspunderea personală a comandanţilor de unităţi”. Documentul “ datat 1 aprilie 1944, adresat de Secţia a II-a Direcţiei Ordinii Publice din Ministrerul Afacerilor Interne“ precizează motivul acestei măsuri, precum şi metoda: “Evacuarea lor din Crimeea la Odessa s-a făcut în urma serviciilor pe care unii din membrii acestor familii le-au adus cauzei comune contre bolşevismului. În ceea ce priveşte evacuarea acestora în Dobrogea, s-a dat ordin Armatei a 3-a să ia legătura cu organele D-vs din Odessa pentru a stabili în detaliu modalitatea executării operaţiunii evacuarii”. Importanţa operaţiunii este dată de caracterul “SECRET” al documentului, precum şi de expedierea “foarte urgent, prin curier”, cu cererea de comunicare a măsurilor luate[10]. Primit în 3 aprilie la Direcţia Ordinii Publice (Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie, Ministerul Afacerilor Interne), documentul a fost expediat la 7 aprilie la Inspectoratul General al Jandarmeriei, primit în 8 aprilie şi expediat în ziua următoare la formaţiunea subordonată, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice. Această adresă poartă şi o rezoluţie: “Dosar. Din Odessa s-a evacuat deja un număr de familii din această categorie. Operaţiunea este terminată. În prezent dacă mai este încă de evacuat nu mai este posibilă executarea (studiu)”[11].
De soarta tătarilor din Crimeea, legată de cea a bulgarilor sovietici, s-au preocupat şi autorităţile bulgare în vara anului 1944. O dovadă în acest sens este şi o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Ilfov, din care aflăm că “Legiunea deţine următoarele informaţii din Bulgaria: Autorităţile bulgare din Silistra, Turtucaia şi Kubrat au început să ia măsuri pentru cartiruirea şi plasarea bulgarilor sosiţi şi în curs de sosire din Transnistria şi Basarabia prin evacuare. De asemenea că, odată cu aceşti, vor sosi ca evacuaţi în Bulgaria, elemente bulgare şi tătare din Caucaz”. Chiar dacă scepticismul este prezent (“Informaţia nu s-a putut verifica până în prezent, pentru a se stabili dacă corespunde adevărului”[12]), documentul poate reprezenta încă o dovadă că soarta tătărilor sovietici preocupa autorităţile antisovietice ale vremii. Frica de persecuţiile pregătite de Stalin împotriva celor consideraţi colaboraţionişti a influenţat şi starea de spirit a tătarilor şi turcilor din Dobrogea. În acest sens, din documentele de arhivă aflăm că aceştia au trimis o delegaţie la Consulatul General al Turciei din Bucureşti, cu propunerea acceptării evacuarii tuturor musulmanilor din Dobrogea în republica de pe malurile Bosforului[13].
Chiar dacă autorităţile româneşti promoscovite au fost obligate să practice pe scară largă “vânătoarea de vrăjitoare” a “cetăţenilor sovietici”[14], comunitatea musulmană din România a supravieţuit până astăzi. Tragedia războiului este încă vie în memoria supravieţuitorilor evacuaţi din Crimeea în România. Dintre aceştia, în Bucureşti mai trăiesc încă două doamne care erau copile atunci. Pline de emoţie, ele şi-au depănat amintirile legate de acest trist eveniment cu ocazia comemorării care a avut loc în 14 mai 2002, la sediul din Bucureşti al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco Musulmani din România.
[1] Printre altele, vezi detalii în Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, 356 p.
[2] Golgota estului (iulie 1942-martie 1944), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 233.
[3] Pe ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Col. Dr. Petre Otu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 181-201.
[4] Ion Antonescu (1882-1946), mareşal al României, conducător al statului român în perioada 5 septembrie 1940 ? 23 august 1944. A fost arestat şi expediat la Moscova pentru interogatorii. În aprilie 1946 a fost readus în ţară pentru a fi “judecat” şi condamnat la moarte în parodia stalinistă intitulată “procesul marii trădări naţionale”. La cererea Moscovei, a fost executat de comuniştii români. A fost şi este încă cea mai controversată personalitate politică a românilor în secolul XX. Pentru alte detalii, vezi şi Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt. R1. dr. Jipa Rotaru, Ion Antonescu. Cariera Militară (Scrisori inedite), Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993, 196 p.
[5] Stephane Courtois (ş.a.), Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti, Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 207.
[6] Despre acţiunile militarilor români în acest sens, vezi subcapitolul Acţiunile vânătorilor de munte împotriva partizanilor din Munţii Jaila, din Golgota estului..., p. 245-251.
[7] Al. Duţu, Între Wehrmacht..., p. 98-206.
[8] Conducătorul poliţiei politice sovietice, NKVD iniţial numită CEKA, apoi NKGB şi KGB care a realizat practic deportările.
[9] Apud, Stephane Courtois (ş. a.), Cartea neagră..., p. 208-210.
[10] Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 156/1944, fila 369: documentul este semnat de şeful Secţiei a II-a, locotenent-colonelul Marinescu, respectiv şeful Biroului Contrainformaţii, maiorul Florescu.
[11] Ibidem. f. 368: documentul este semnat de ministrul subsecretar de stat, General de Corp de Armată, Constantin Z. Vasiliu, respectiv Directorul Ordinii Publice, locotenent-colonel magistrat Alexandru Mădârjac. Textul din paranteză este neclar.
[12] Ibidem, dosar 24/1944, f. 86.
[13] Ibidem, f. 81-82: documentul în cauză este o notă informativă, nr. 340/30 aprilie 1944, a Inspectoratului de Jandarmi Constanţa.
[14] Acţiunea a fost impusă prin Art. 5 al Convenţiei de Armistiţiu din 12/13 septembrie 1944 între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 22 septembrie 1944: “Guvernul Român şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum şi pe toţi cetăţenii internaţi şi pe cei aduşi cu sila în România. Din momentul semnării condiţiunilor de armistiţiu (pace) şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici şi aliaţi, precum şi cetăţenilor internaţi sau aduşi cu sila, persoanelor strămutate şi refugiaţilor, hrană potrivită, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie”.
 |
 |
| pictura reprezentand tatari crimeeni in timpul Surghiunului |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
