Tătarii din Crimeea şi românii în "cruciada" împotriva bolşevismului (1942-1944)

Tătarii din Crimeea şi românii în "cruciada" împotriva bolşevismului (1942-1944)

Nicolae Videnie

Documente arhivistice inedite, care reprezintă baza acestui scurt studiu istoriografic, le-am prezentat comunităţii tătare din Bucureşti la 14 mai 2002, cu ocazia comemorării a 58 de ani de la deportarea tătarilor din Crimeea în Siberia, manifestare de suflet organizată de Uniunea Democrată a Tătarilor Turco Musulmani din România. Ele s-au dorit a fi baza documentară şi preambulul unor volume de documente şi mărturii orale inedite, propunere ştiinţifică necesară şi urgentă în condiţiile lipsei unei literaturi de specialitate şi a fireştii/inevitabilei dispariţii fizice a martorilor. Din păcate, răspunsul aşteptat încă n-a sosit, probabil tot din cauza repetatei scuze “obiective” a beneficiarului: lipsa fondurilor financiare. Anterior, după mai mulţi ani de aşteptare a tipăririi în revista Emel (Ideal) editată la Constanţa de Acmolla Güner, textul a fost publicat în Experimentul Piteşti (Comunicări prezentate la Simpozionul internaţional "Experimentul Piteşti-Reeducarea prin tortură". Cultura, tineretul şi educaţia în regimurile dictatoriale comuniste, ediţia a VII-a, Piteşti, 05-07 octombrie 2007), Editor şi coordonator Ilie Popa, Traduceri în engleză: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa, Fundaţia Culturală "Memoria", Filiala Argeş, Piteşti, 2005, pp. 457-459.

Participarea militară a României la cel de-al doilea război mondial a cuprins două etape: campania din est (22 iunie 1941-23 august 1944), urmată de cea din vest (23 august 1944-12 mai 1945)[1]. Între acţiunile de luptă din prima campanie s-a numărat şi cucerirea Peninsulei Crimeea, cu o suprafaţă de 26 000 kmp şi o populaţie de 1 128 000 locuitori, în 1939. Procentual, ruşii reprezentau 42%, tătarii 25%, ucrainenii 11%, germanii 5%, restul alţii[2]. Cucerirea peninsulei s-a făcut de către Armatele 11 germană şi 3 română, în intervalul 20 septembrie 1941- 4 iulie 1942. Armata română a angajat în lupte 78 000 de militari, cu pierderi însemnate: 18 900. Reprezentând 24%, această proporţie a fost cea mai mare de până atunci, raportată la celelalte direcţii de atac[3].

Datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de autorităţile sovietice în perioada interbelică, o parte a tătarilor din Crimeea a colaborat cu armatele germane şi române în lupta proclamată de mareşalul Ion Antonescu[4] ca fiind “cruciada împotriva bolşevismului”. Drept recompensă, germanii au acceptat cererea tătarilor de a-şi crea un "comitet central musulman", după modelul celor permise karaceailor, balkarilor şi calmucilor. Temându-se de renaşterea mişcării panturanice, zdrobită de puterea sovietică la începutul anilor 1920, naziştii nu le-au acordat tătarilor aceeaşi autonomie de care se bucurau celelalte etnii musulmane ajunse vremelnic sub autoritatea zvasticii. În schimbul autonomiei primite, acordată cu mare zgârcenie, autorităţile locale tătare au trimis câteva mii de militari “ organizaţi în şase batalioane “ să lupte[5] împotriva partizanilor locali credincioşi regimului sovietic[6].

După încetarea ofensivei armatelor coaliţiei Axei şi începerea retragerii generate de pierderea iniţiativei strategice în favoarea Armatei Roşii[7], tătarii au început să se teamă de pedepsele pregătite de Stalin, care începuse deportările “colaboraţioniştilor” încă din noiembrie 1943. Tătarilor le-a venit rândul la 18 mai 1944, prin deportarea întregii comunităţi din Crimeea în stepele Kazastanului. După 11 zile, într-o scrisoare către Stalin, Beria[8] justifica acţiunea aducând tătarilor acuze conform cărora “în timpul ocupaţiei germane contribuiseră activ la fabricarea pâinii şi a produselor alimentare destinate armatei germane (...) şi colaboraseră cu autorităţile militare germane la găsirea soldaţilor Armatei Roşii şi a partizanilor”. După cifrele oficiale sovietice, cele 67 de convoaie au transportat pe căile ferate 180 014 tătari[9].

Drept recunoştinţă pentru serviciile aduse şi pentru ai scăpa de eventualele pedepse pentru “colaboraţionism”, mareşalul Ion Antonescu a acceptat retragerea unora dintre tătarii de la est de Nistru în România. Pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni delicate, Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui Stat Major cerea aprobarea de la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului. Într-un caz, acesta “a aprobat ca 50 familii (350 membri) de tătari, care se găsesc la Odessa, evacuaţi din Crimeea de unităţile române să fie evacuaţi în Dobrogea, pe răspunderea personală a comandanţilor de unităţi”. Documentul “ datat 1 aprilie 1944, adresat de Secţia a II-a Direcţiei Ordinii Publice din Ministrerul Afacerilor Interne“ precizează motivul acestei măsuri, precum şi metoda: “Evacuarea lor din Crimeea la Odessa s-a făcut în urma serviciilor pe care unii din membrii acestor familii le-au adus cauzei comune contre bolşevismului. În ceea ce priveşte evacuarea acestora în Dobrogea, s-a dat ordin Armatei a 3-a să ia legătura cu organele D-vs din Odessa pentru a stabili în detaliu modalitatea executării operaţiunii evacuarii”. Importanţa operaţiunii este dată de caracterul “SECRET” al documentului, precum şi de expedierea “foarte urgent, prin curier”, cu cererea de comunicare a măsurilor luate[10]. Primit în 3 aprilie la Direcţia Ordinii Publice (Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie, Ministerul Afacerilor Interne), documentul a fost expediat la 7 aprilie la Inspectoratul General al Jandarmeriei, primit în 8 aprilie şi expediat în ziua următoare la formaţiunea subordonată, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice. Această adresă poartă şi o rezoluţie: “Dosar. Din Odessa s-a evacuat deja un număr de familii din această categorie. Operaţiunea este terminată. În prezent dacă mai este încă de evacuat nu mai este posibilă executarea (studiu)”[11].

De soarta tătarilor din Crimeea, legată de cea a bulgarilor sovietici, s-au preocupat şi autorităţile bulgare în vara anului 1944. O dovadă în acest sens este şi o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Ilfov, din care aflăm că “Legiunea deţine următoarele informaţii din Bulgaria: Autorităţile bulgare din Silistra, Turtucaia şi Kubrat au început să ia măsuri pentru cartiruirea şi plasarea bulgarilor sosiţi şi în curs de sosire din Transnistria şi Basarabia prin evacuare. De asemenea că, odată cu aceşti, vor sosi ca evacuaţi în Bulgaria, elemente bulgare şi tătare din Caucaz”. Chiar dacă scepticismul este prezent (“Informaţia nu s-a putut verifica până în prezent, pentru a se stabili dacă corespunde adevărului”[12]), documentul poate reprezenta încă o dovadă că soarta tătărilor sovietici preocupa autorităţile antisovietice ale vremii. Frica de persecuţiile pregătite de Stalin împotriva celor consideraţi colaboraţionişti a influenţat şi starea de spirit a tătarilor şi turcilor din Dobrogea. În acest sens, din documentele de arhivă aflăm că aceştia au trimis o delegaţie la Consulatul General al Turciei din Bucureşti, cu propunerea acceptării evacuarii tuturor musulmanilor din Dobrogea în republica de pe malurile Bosforului[13].

Chiar dacă autorităţile româneşti promoscovite au fost obligate să practice pe scară largă “vânătoarea de vrăjitoare” a “cetăţenilor sovietici”[14], comunitatea musulmană din România a supravieţuit până astăzi. Tragedia războiului este încă vie în memoria supravieţuitorilor evacuaţi din Crimeea în România. Dintre aceştia, în Bucureşti mai trăiesc încă două doamne care erau copile atunci. Pline de emoţie, ele şi-au depănat amintirile legate de acest trist eveniment cu ocazia comemorării care a avut loc în 14 mai 2002, la sediul din Bucureşti al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco Musulmani din România.

[1] Printre altele, vezi detalii în Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, 356 p.

[2] Golgota estului (iulie 1942-martie 1944), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 233.

[3] Pe ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942), coord. Col. Dr. Alessandru Duţu, Col. Dr. Petre Otu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 181-201.

[4] Ion Antonescu (1882-1946), mareşal al României, conducător al statului român în perioada 5 septembrie 1940 ? 23 august 1944. A fost arestat şi expediat la Moscova pentru interogatorii. În aprilie 1946 a fost readus în ţară pentru a fi “judecat” şi condamnat la moarte în parodia stalinistă intitulată “procesul marii trădări naţionale”. La cererea Moscovei, a fost executat de comuniştii români. A fost şi este încă cea mai controversată personalitate politică a românilor în secolul XX. Pentru alte detalii, vezi şi Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt. R1. dr. Jipa Rotaru, Ion Antonescu. Cariera Militară (Scrisori inedite), Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993, 196 p.

[5] Stephane Courtois (ş.a.), Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti, Editura Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 207.

[6] Despre acţiunile militarilor români în acest sens, vezi subcapitolul Acţiunile vânătorilor de munte împotriva partizanilor din Munţii Jaila, din Golgota estului..., p. 245-251.

[7] Al. Duţu, Între Wehrmacht..., p. 98-206.

[8] Conducătorul poliţiei politice sovietice, NKVD iniţial numită CEKA, apoi NKGB şi KGB care a realizat practic deportările.

[9] Apud, Stephane Courtois (ş. a.), Cartea neagră..., p. 208-210.

[10] Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 156/1944, fila 369: documentul este semnat de şeful Secţiei a II-a, locotenent-colonelul Marinescu, respectiv şeful Biroului Contrainformaţii, maiorul Florescu.

[11] Ibidem. f. 368: documentul este semnat de ministrul subsecretar de stat, General de Corp de Armată, Constantin Z. Vasiliu, respectiv Directorul Ordinii Publice, locotenent-colonel magistrat Alexandru Mădârjac. Textul din paranteză este neclar.

[12] Ibidem, dosar 24/1944, f. 86.

[13] Ibidem, f. 81-82: documentul în cauză este o notă informativă, nr. 340/30 aprilie 1944, a Inspectoratului de Jandarmi Constanţa.

[14] Acţiunea a fost impusă prin Art. 5 al Convenţiei de Armistiţiu din 12/13 septembrie 1944 între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 22 septembrie 1944: “Guvernul Român şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum şi pe toţi cetăţenii internaţi şi pe cei aduşi cu sila în România. Din momentul semnării condiţiunilor de armistiţiu (pace) şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici şi aliaţi, precum şi cetăţenilor internaţi sau aduşi cu sila, persoanelor strămutate şi refugiaţilor, hrană potrivită, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie”.