Vanatorii aurii din Altai

LOADING...
█████████████]99%
██████████████ 100% ┘̿ ̿|̿ ̿└ |̶̿ ̶̿ ̶̿ ̶̿|┘̿ ̿|̿ ̿└ |̶̿ ̶̿ ̶̿ ̶̿||̿ ̿ ̿

Vanatorii aurii din Altai

Putine privelisti emana maiestuo­zitate salbatica in stare pura. Una dintre ele aduce in prim-plan imaginea calaretului kazah cu acvila pe brat, suspendat pe o creasta de munte, sub cel mai albastru cer din aceasta lume. Om si pasare sunt un intreg perfect.

Samani si berkutchi

A fost o zi buna. Lupul nu va mai ataca la noapte. Grijuliu, omul curata de sange ghearele pasarii, care-l priveste bland, ca un urias inger brun. Vechile randuieli nu s-au sfarsit, lumea nu a devenit un muzeu, inca…

Undeva, intr-o clipa pierduta printre umbrele trecutului, omul a privit animalele nu doar ca pe o sursa de hrana sau ca pe o tinta pentru sagetile sale. Primele dovezi s-au rezumat la ceea ce stim cu totii: cainele i-a fost dintotdeauna paznic credincios, iar calul l-a ajutat sa reduca distantele. Cu toate acestea, mitul stravechi al pasarii-om, simbioza magica mai veche decat legenda lui Icar, a aparut in urma cu mai bine de 6.000 de ani, in Asia Centrala.
Surprinzator sau nu, acest taram definit de mister, de izolare si de conditii extreme se reveleaza abia in zilele noastre. Popoarele oceanului de stepa si ale muntilor incremeniti in tacerea muta a inceputurilor au reusit sa-si apropie si sa imblanzeasca insusi simbolul absolut al libertatii salbatice: acvila de munte!

Vanatoarea cu acvile dresate este practicata cu sfintenie si astazi, fiind o mostenire lasata cu limba de moarte de catre marii hani ai mongolilor. Din conglomeratul etnic turco-mongol al Asiei Centrale, kirghizii, turkmenii, bashkirii, kazahii si triburile mongole ale darhatilor si-au facut din vanatorul cerului frate de iurta.

Muntii Altai sunt leaganul tuturor nomazilor Asiei. De aici au migrat triburile mongole, tatare si prototurce. Istoria kazahilor, cei mai reputati dresori si vanatori cu acvile, este complicata si invaluita in ceturi. Copii ai stepei, invatati cu nomadismul precum acvilele cu cerul inalt, kazahii din tribul Kerei si-au stabilit iurtele de-a lungul raului Hovd, pe versantul muntilor Altai din Mongolia vecina Kazahstanului.

Legendele si obiceiurile lor vin din vremea samanismului, cand preotii-vraci venerau acvila ca pe un rege de drept al vazduhului, mesager divin si vehicul al celor morti spre lumea de dincolo. Astfel, acvila de munte a devenit punctul central al culturii si civilizatiei lor, cladita, fapt unic in lume, in jurul unei pasari. Rapitorul cu pene-i ajuta in prezent deopotriva la vanatoare si la rotunjirea veniturilor din turism.

Acvila este denumita aici berkut, dupa un cuvant stravechi de origine turcica. Pe cel care, printr-un dresaj intens si dificil, a imblanzit acvila, kazahii il numesc, prin analogie, berkutchi, iar kirghizii, synchy.
El este un personaj aparte in universul culturii nomade. Omul cu acvila acopera nevoia de blanuri calduroase necesare tribului pe timp de iarna. Iar iernile din stepele Asiei sunt crancene… Chiar si in prezent, calaretul cu acvila pe brat este perceput ca fiind mai mult decat un simplu vanator. In afara indeletnicirii sale, berkutchi este considerat un ghid spiritual al femeilor insarcinate sau al celor care intampina nasteri dificile, prezenta sa in iurta fiind onoranta pentru toti membrii familiei in cauza. Se crede ca spiritul acvilei care-l insoteste tot timpul ghideaza spre lume nou-nascutul asa cum acvila se inalta usor spre tariile cerului. La alte popoare din Asia, berkutchi-i prezinta o latura sugubat-erotica. Bunaoara, kirghizii sunt convinsi ca, indiferent de varsta sa, un berkutchi poate lasa gravida orice femeie lipsita de darul maternitatii…

Plisc si gheare, tipat si moarte

Pentru kazahii tribului Kerei, arta vanatorii cu pasari de prada este o deprindere insusita inca din copilarie. La varsta de 6-7 ani, ei incep cu rapitoare mici, cum este uliul pasarar. Pe masura ce cresc, tinerii kazahi trec la rapitoare mai mari, preferate fiind uliul porumbar si soimul sacru.

Ultima pasare, cea mai pretuita, este acvila. Si nu-i de mirare! Puternicul pradator este capabil sa vaneze atat animale cu blana pretioasa – vulpi, jderi, marmote, rasi –, cat si iepuri si antilope de stepa pentru hrana tribului. Tanarul berkutchi este indrumat pentru inceput de cei experimentati, ghidare absolut necesara, caci acvila este extrem de periculoasa. Speriata, ea poate rani grav sau chiar ucide un om. Se cunosc cateva exemple triste in acest sens.

In majoritate, victimele au fost rusi care au incercat sa dreseze singuri acvile. Iar nepriceperea lor, ca si lipsa sfaturilor unui berkutchi au dus la situatii in care rapitoarea si-a atacat dresorii. Iar atacul unei acvile de munte, chiar daca pasarea in cauza nu se situeaza ca forta intre primele trei specii de acvile din lume, este fatal! Berkutchi-i aleg pentru vanatoare intotdeauna femelele de acvila, pentru ca sunt mai mari si mai agresive decat masculii. Trasatura caracteristica tuturor pasarilor de prada.

Sunt cautate acvile tinere, in primul an de viata, alese din cuiburi inaccesibile sau capturate din capcane cu iepuri pusi drept momeala. Puii mici, nezburatori, sunt evitati. Odata crescuti, devin imprevizibili si periculosi. Aceste pasari confunda omul cu o alta acvila; in consecinta sunt gelosi si ataca pe loc orice persoana aflata in apropierea dresorului. Pe langa asta, deoarece nu au invatat tainele vanatorii de la parintii-acvile, succesul lor este mic comparativ cu acela al unei pasari prinse in salbaticie. Kazahii le denumesc kor-bala, adica copil orb… Fiind pasari imprintate, au neplacutul obicei sa tipe nonstop, speriind astfel vanatul.

Cu pasarea pe mana

O vanatoare cu acvile incepe de obicei iarna, cand blana vulpilor si jderilor este de calitate superioara. Berkutchi-i purced calare prin stepa inzapezita cu acvilele pe antebratul stang, protejat de ghearele acestora de o manusa speciala, realizata din mai multe straturi de piele groasa. Pe cap, acvila poarta o “casca” specifica, tomara, care impiedica pasarea sa vada si, in consecinta, aceasta sta linistita.

Odata observata prada, pasarii i se scoate tomara si este lansata asupra victimei. Atacul este necrutator: pradatoarea ucide cu ghearele sale enorme, actionate de muschi incredibil de puternici. Unii dintre turistii care s-au fotografiat cu acvile pe brat in Mongolia au aflat pe propria piele cat de tare strange acvila. Cativa au facut miscari bruste, iar acvilele s-au speriat si au strans atat de tare cu ghearele, incat le-au fracturat oasele antebratului in ciuda protectiei oferite de manusa protectoare!

Ultima incercare

Cand lupii se inmultesc peste masura si incep sa faca pagube insemnate in turmele nomazilor, acestia nu pun mana pe arma, ci apeleaza la prietenul cu pene. Este cea mai grea misiune pentru acvila. In timp ce ea cantareste maximum sase kilograme, lupii ating frecvent 60. Confruntarea este foarte riscanta pentru pasare, pentru ca lupul este o prada nenaturala. Odata prins in gheare, in ciuda durerii atroce, acesta are curajul mortii de partea sa.

Nicio acvila salbatica nu ataca un lup adult in vreo circumstanta. Berkutchi-i au dezvoltat de-a lungul timpului metode specifice in acest scop. Bunaoara, kirghizii hranesc timp de cateva luni pasarea folosind un lup in ale carui orbite introduc doua bucati de carne. Astfel rapitoarea este conditionata sa atace direct ochii lupului…

Alta metoda des intalnita face apel la un lup impaiat, care de data aceasta este infasurat complet in sarma ghimpata, cu exceptia capului. Acvila se inteapa daca nu prinde lupul direct de cap – si invata asta repede. Astfel, la vanatoare, lupul insfacat de cap, cu maxilarele imobilizate in stransoarea de otel a unui picior si cu al doilea infipt in beregata, este condamnat.

Toate drumurile duc la Bayan Olgii
Dupa 1990, an in care toate tarile din Asia Centrala au abolit comunismul, s-a inregistrat o cautare intensa a identitatii si implicit o revigorare a traditiilor. Cei 200 de berkutchi din Bayan Olgii, vestul Mongoliei, organizeaza in luna octombrie a fiecarui an traditionalul festival inchinat acvilelor. Invitatii vin de la sute de kilometri pentru a-si demonstra maiestria.

Timp de trei zile, acvilelor le sunt testate viteza de reactie, rezistenta la zboruri dificile si raspunsul la solicitarile omului. In ultima zi, faimoasele shogel si koktulek, pasarile cele mai experimentate, sunt zburate la lupi. Festivalul se incheie cu o petrecere de adio, Dostarkhan, la care invitatii toasteaza pentru sanatatea acvilelor, in timp ce sunt depanate intamplari vanatoresti. O acvila este zburata timp de zece ani, dupa care i se multumeste in numele tuturor si este eliberata inapoi in natura. Pasarea isi va continua ciclul normal al vietii. Asa cere inteleapta traditie…

Regina din Carpati

Nu de mult, acvila de munte era o pasare prezenta in tot lantul Muntilor Carpati. Cuibarea indeosebi in zona golului alpin, in crevase de stanci, si in egala masura in zona padurilor inalte. Acvila de munte a intrat in constiinta nationala a romanilor inca de acum 800 de ani, cand primii voievozi Basarabi au ales aceasta pasare sa vegheze din blazon destinele Valahiei.

In prezent, acvila onoreaza stema Romaniei, ca martor demn al zbuciumatei noastre istorii. Totusi, pasarea a avut de suferit, din cauza absurdelor campanii de exterminare a pasarilor rapitoare in deceniile trecute. Astazi mai cuibaresc circa 8-10 perechi, cu deosebire in Muntii Fagaras, Rodnei, Retezat si Apuseni. Turistii care zaresc silueta falnica a acvilei planand deasupra Carpatilor trebuie sa se simta privilegiati. Acvila a devenit atat de rara…

sursa: descopera.ro