⇒⇐ MEN TATARMAN TATARMAN, DUNYAĞA QOL ATARMAN, YAMANLIQTAN QAȘARMAN, YAQȘILIQMAN YAȘARMAN, QAYDA BARSAM AYTARMAN, MEN TATARMAN TATARMAN!⇐⇐********* Qoș keldĭnĭz saypamĭzğa! Qapımız așıq törĭmĭz boș!

Bătăliile de la Liegnitz și Mohi

Share/Bookmark
Bătălia de la Liegnitz
În 9 aprilie 1241, la Liegnitz (Legnica de azi, în Polonia), a avut loc o importantă bătălie între mongolo-tătarii care invadaseră Europa dinspre răsărit şi armata unei puternice coaliţii polono-germană, bătălie soldată cu victoria asiaticilor. În 11 aprilie 1241, armata lui Subotai a distrus oştirea Ungariei la Mohi, pe râul Sajo.

După cucerirea împărăţiei Kin, Ogodai a hotărât invazia Europei, cunoscută sub numele de marea invazie tătară din 1241. În 1235, un Kurultai, care le-a depăşit pe celelalte prin amploarea lui, hotărî recrutarea unei armate de aproape un milion de oameni, care să fie împărţită şi trimisă în cele patru puncte cardinale, pentru a cuceri întreaga lume. O armată trebuia să meargă împotriva Chinei de sud, o a doua, împotriva Coreei, o a treia, prin Caşmir, urma să cucerească India, iar cea de-a patra, sub comanda lui Batu-han, trebuia să cucerească Europa. Subotai, care cunoştea o parte a Rusiei, îl însoţea pe Batu-han, comandantul armatei mongole de invazie a Europei. Soarta Europei era deci hotărâtă: ea avea să devină o provincie a imperiului tătar.

Strategul mongol, Subotai, a comandat asaltul asupra Rusiei, lucru care i-a adus pe mongolo-tătari în Europa. E posibil ca scopul principal al atacului din 1241 să fi fost pedepsirea lui Bela al IV-lea al Ungariei, care oferise adăpost triburilor cumane învinse anterior de mongolo-tătari la Kalka, în sudul Rusiei de azi; cu siguranţă, Ungaria era ţinta lor principală.

În urma mai multor misiuni de cercetare, mongolii au tras concluzia că nici o putere nu le va opune rezistenţă, deoarece Europa era dominată de un conflict înverşunat între împăratul romano-german, Frederik al II-lea şi Papalitate (aşa-numita „luptă pentru învestitură”). Totuşi, intenţia mongolilor de a înainta înspre vest este bine-cunoscută din 1240, lucru care i-a unit pe Bela al IV-lea al Ungariei, Venceslas de Boemia, liderii de neîmpăcat al celor patru principate în care se împărţise Polonia, şi alte puteri europene mai mici. O asemenea coaliţie de forţe avea toate şansele să oprească atacul mongolilor. Subotai avea o armată de 150.000 de războinici, dar a trimis spre Polonia doar 30.000 sub comanda lui Baidar şi Kadan, în vreme ce forţa principală mongolă a atacat Ungaria. Ducele Henric al II-lea de Silezia, cel mai important principe polonez, a adunat o armată de 20.000 de oameni, compusă din recruţi ai altor principi polonezi, voluntari între care se distingeau minerii bavarezi din Silezia, câţiva cavaleri ospitalieri şi templieri şi o admirabilă forţă pusă la dispoziţie de Ordinul Cavalerilor Teutoni, care vedeau în mongoli o ameninaţre a poziţiei lor în zona Mării Baltice. Toate aceste trupe s-au strâns la Liegnitz, în Polonia de azi, şi au aşteptat sprijinul lui Venceslav. Baidar şi-a croit drum prin Polonia, devastând totul în urma lui, a ademenit şi a masacrat garnizoana din Cracovia, apoi a pornit înspre Breslau, unde i s-a alăturat lui Kadan.

Henric de Silezia aştepta o armată de 50.000 de oameni din Boemia, dar pe măsură ce mongolii se apropiau, acesta a ales să înceapă lupta, neştiind că Vencilas era doar la o zi distanţă. Relatările în ceea ce priveşte această bătălie sunt confuze. Se pare că Henric şi-a împărţit armata în patru divizii: minerii bavarezi, însoţiţi de trupe alcătuite din ţărani; forţele principatului polonez Oppeln, cavalerii teutoni şi trupele sale care, împreună cu mercenarii, numărau 10.000 de oameni.

Se pare că atacul mongol i-a luat prin surprindere, semănând panică în rândurile silezienilor şi atrăgând trupele aliate într-o ambuscadă. Ducele Henric, văzând ceea ce crezuse că va fi o armată mică, şi-a trimis cavaleria înspre centrul trupelor inamice, însă flancurile mongole abia acum se iveau, atacându-i pe cavaleri din toate părţile şi separându-i de restul armatei. Sursele spun că mongolii au folosit fumul pentru a-i deruta pe războinicii europeni, fapt ce poate fi adevărat, de vreme ce mongolii ştiau de praful de puşcă încă din China.
Ducele Henric a fost ucis şi cea mai mare parte a armatei sale a fost masacrată. Mongolii le-au tăiat urechile învinşilor pentru a avea numărul exact al morţilor şi se spune că, după Leignitz, aceştia au trimis acasă saci întregi de dovezi însângerate.


În bătălia de la Leignitz, forţele europenilor s-au cifrat la aproximativ 20.000 de luptători (polonezi, germani şi puţini francezi), comandantul militar al acestei coaliţii fiind Henric al II-lea, conte de Silezia, în vreme ce mongolii au avut 30.000 de călăreţi, excepţionali arcaşi, conduşi de Baidar şi Kadan. Pierderile europenilor au fost de ordinul miilor, în vreme ce numărul mongolilor căzuţi în bătălie a rămas necunoscut. Cavaleria grea a constituit cel mai important element al unei armate occidentale. Mult mai bine echipate decât armata mongolă, trupele europene aveau mai puţini luptători, iar slaba lor disciplină le-a adus înfrângerea.

Traversarea Poloniei a fost o diversiune care a depăşit toate aşteptările. În 11 aprilie 1241, armata lui Subotai a distrus oştirea Ungariei la Mohi, pe râul Sajo.

Invazia Ungariei de către mongoli a implicat convergenţa a patru armate armate. Cea dintâi, sub comanda lui Baidar a atacat prin Polonia şi a învins armata ducelui Sileziei Henry al II-lea cel Pios la Legnica. O a doua armată, comandată de Guyuk, a atacat Transilvania, unde a învins armata voievodului. Oastea principală, condusă de Batu-han a intrat în Ungaria prin trecătoarea nordcarpatică fortificată Verecke, unde a zdrobit forţe aflate sub comanda Palatinului regatului. În fine, o a patra coloană, sub ordinele experimentatului general Subotai a trecut prin trecătoarea Mehadiei, pe la Orşova şi prin regiunea Timişoarei.

Bătălia de la Mohi
În condiţiile acestea, Bela al IV-lea a început să îşi ridice oastea, inclusiv pe recenţii săi supuşi cumani, în oraşul Pesta. I s-a alăturat ducele Austriei şi Styriei, Frederic al II-lea Babenberg. Pregătirile au fost însă perturbate de izbucnirea conflictului între cumani şi unguri şi uciderea hanului cumanilor, Kuthen, aflat oficial sub protecţie regală. Unele surse îl implică în evenimente pe ducele Frederic, deşi nu exista vreo certitudine cu privire la rolul său. Cert este că, simţindu-se trădaţi, cumanii au părăsit Ungaria spre sud, jefuind satele prin care treceau.
Regele Ungariei nu a reuşit o mobilizare completă. Unele contingente maghiare au fost interceptate de mongoli şi distruse înainte de a face joncţiunea cu armata principală de la Pesta, iar altele s-au ciocnit de cumani. Au existat şi feudali care au refuzat să participe la campanie. Exista o impresie generală în rândul nobilimii că pericolul mongol nu era semnificativ şi că dezertarea cumanilor constituia un detaliu neglijabil. Avangarda mongolă a ajuns la Pesta la 12 martie, jefuind împrejurimile. Regele Bela a hotărât să evite o confruntare prematură, dar ducele Frederic a atacat şi distrus un contingent mongol minor, după care s-a şi întors în Austria. Arhiepiscopul de Kalocsa, Ugrin Csák, a încercat o operaţiune similară, dar a fost ademenit într-o mlaştină, în care cavaleria sa grea s-a împotmolit. Înaltul prelat abia a scăpat cu viaţă.
Când armata regală s-a pus în sfârşit în mişcare, mongolii au evitat lupta directă, recurgând la tactici de hărţuire şi retrăgându-se. După o săptămână, ungurii s-au oprit pe malul râului Sajó, care era ieşit din matcă. Regele a ordonat ridicarea unei tabere fortificate, înconjurată de căruţe. Ungurii nu ştiau însă că grosul armatei mongole, între 20.000 şi 30.000 de oameni, spre deosebire de numai 15.000 cât număra armata maghiară, se găseau extrem de aproape, pe celălalt mal al râului. Profitând de terenul împădurit şi camuflându-şi cu vegetaţie tabăra, mongolii au reuşit să îşi ascundă poziţia.
Ungurii au fost însă alertaţi de un rob rutean, scăpat din tabăra mongolă de iminenţa unui atac mongol în cursul nopţii.
Ungurii au rămas neîncrezători în eventualitatea unui atac masiv, dar fratele mezin al regelui, prinţul Kálmán, duce al Slavoniei, împreună cu arhiepiscopul Ugrin Csák şi Maestrul templierilor au părăsit totuşi tabăra pentru a păzi podul. Surprinzându-i pe mongoli chiar în timpul traversării, ungurii au atacat cu succes, provocând pierderi numeroase războinicilor lui Batu şi împiedicându-le înaintarea. În special arbaletierii s-au dovedit extrem de eficienţi. Lăsând podul apărat, comandanţii maghiari s-au întors în tabără spre orele 2 ale dimineţii.
Surprinşi de succesul europenilor, mongolii şi-au adaptat tactica. Seiban a plecat spre nord cu un detaşament pentru a trece râul printr-un vad. Subotai s-a deplasat spre sud cu inginerii săi pentru construirea unui pod improvizat. De îndată ce s-a crăpat de ziuă, Batu a ordonat utilizarea maşinilor de război, de talie mare şi foarte avansate pentru perioada respectivă, pentru dispersarea arbaletierilor. Apărarea maghiară a cedat odată cu atacul trupelor lui Seiban dinspre nord.
În ciuda curajului cavalerilor unguri şi a unui contraatac ce a făcut multe victime printre mongoli, soarta creştinilor era hotărâtă, oamenii lui Subutai care terminaseră de construit podul de campanie închizând cleştele. Dezastrul a fost de amploare, tabăra prea strânsă fiind uşor înconjurată şi supusă tirului cu săgeţi aprinse. Frânghiile corturilor mult prea apropiate au îngreunat retragerea şi au contribuit la numărul mare de victime. Deşi Batu a ales într-o primă fază să le permită ungurilor să fugă, la insistenţa lui Subotai, a ordonat urmărirea învinşilor. Arcaşii călări mongoli au ucis astfel o mare parte din fugari.
Arhepiscopul Ugrin a fost omorât, iar Kálmán urma să moară din cauza rănilor. Regele Béla, în schimb, a reuşit să scape cu viaţă.

Europa s-a temut de alte dezastre, însă, spre surprinderea tuturor, mongolii s-au întors acasă în 1242. Se pare că acest lucru s-a datorat morţii marelui han Ogodai, care a precipitat lupta pentru succesiune la Karakorum. Totuşi, mongolii nu au renunţat la stăpânirea Rusiei. S-ar putea ca retragerea lor să fi fost rezultatul pierderilor avute în urma numeroaselor războaie purtate la distanţă de casă, terminarea proviziilor pentru cai, dar şi faptul că au reuşit să-l învingă pe Bela al IV-lea al Ungariei.Mongolii nu s-au mai întors, devenind din ce în ce mai interesaţi de cucerirea Chinei şi de asaltul asupra musulmanilor din Orientul Mijlociu. Pentru a fi ajutaţi în iniţiativa lor, au deschis negocieri diplomatice cu Europa creştină, situaţie care ar fi putut să-i facă să se răzgândească în ceea ce priveşte un nou atac.

Liegnitz a fost o mare diversiune. Scopul lui Subotai a fost să invadeze Ungaria, iar sarcina lui Baidar şi a lui Kadan era să devasteze Polonia. Prezenţa lui Henric de Silezia la Liegnitz şi mişcările boemienilor pentru susţinerea lui stau drept mărturie a succesului acestei manevre de diversiune, fiindcă la doar două zile după Liegnitz, pe 11 aprilie, Subotai i-a înfrânt pe unguri la Mohi.

Treptat, Europa a recunoscut că mongolii ofereau şi oportunităţi şi teroare, însă nu a fost de acord cu o alianţă împotriva islamului; pacea pe care marii hani au impus-o în Asia Centrală a atras comercianţi ca Marco Polo, care au răspândit elemente ale civilizaţiei europene în lume. O parte a mongolilor a rămas în sudul Rusiei europene, în nordul Mării Negre, formând aşa-numitul „Hanat al Hoardei de Aur”. Până în secolul al XVIII-lea, acesta a reprezentat un pericol constant pentru popoarele Europei de Est şi Centrale.

O exagerare europeană: „festinul pentru sălbatici” :
„Nu există infamie mai mare decât cruzimea şi viclenia acestor oameni... Şeful tătar, cu invitaţii săi la cină şi alţi canibali, s-au înfruptat din trupurile acestora (ale inamicilor) de parcă ar fi fost pâine, şi nu au lăsat decât oasele pentru vulturi... cele mai frumoase (femei) nu erau mâncate, ci sufocatel de gloate de siluitori în ciuda plânsetelor şi lamentărilor lor. Virginele erau siluite până mureau de epuizare; apoi li se tăiau sânii ca delicatese pentru căpeteniile lor, iar trupurile lor constituiau un adevărat festin pentru sălbatici.” - Matthew Paris, Despre mongoli, Istoria engleză.



sursa: gazetademaramures.ro

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

COMENTARIILE SUNT SUPUSE MODERARII INAINTE DE PUBLICARE!
COMENTARIILE "ANONIM" NU VOR FI PUBLICATE!